Prognoza meteo populară pe 2010 în nordul ţării

Gospodinele din comuna suceveană Vama au recurs şi în acest an la străvechea metodă a calendarului din foi de ceapă, în încercarea de a face prin metoda populară o prognoză meteo pentru anul ce a început. Rezultatul indică faptul că luna ianuarie va aduce noi ninsori, dar nu extrem de abundente, februarie şi martie vor fi secetoase, aprile este o lună de moină şi lapoviţă iar în mai şi iunie ar putea fi ploi torenţiale şi chiar inundaţii. După alte luni de vară relativ umede, octombrie şi noiembrie ar urma să fie luni secetoase iar iarna următoare se pare că se va instala, cu un pic de zăpadă, abia în decembrie.

Metoda calendarului cu ceapă impune ca în noaptea dintre ani, cam la jumătate de oră înainte de miezul nopţii, o ceapă mare să fie desfăcută în 12 foi, numite după lunile anului, care sunt aliniate la fereastră sau pe o grindă, spre răsărit, şi în fiecare se presară puţină sare. După o oră de la miezul nopţii, gospodina face în secret interpretarea. Foile care s-au înmuiat indică luni umede iar cele care au rămas uscate indică secetă. Foile din care curge zeama sunt un indiciu al posibilelor ploi torenţiale şi inundaţii. Metoda, care nu are nici o legătură cu vreo explicaţie ştiinţifică,  este surprinzător de exactă de cele mai multe ori, dar bătrânii spun că pentru o reuşită deplină trebuie să se ţină cont de anumite reguli. Astfel, ceapa folosită trebuie să fie crescută în acel loc, nu una cumpărată şi nu trebuie să fi fost îngheţată. De asemeni, se crede că prognoza populară este foarte potrivită numai pentru locul în care a fost făcută şi o zonă limitată înconjurătoare, dar tendinţele generale pot fi luate în considerare pentru regiuni mai întinse.

 

Noaptea vrăjită a Sf. Andrei

Mulţi dintre cititorii acestui blog au auzit, probabil, despre faptul că în Bucovina noaptea premergătoare sărbătorii religioase a Sf. Andrei este una specială, căreia i se atribuie valenţe magice. Obiceiurile vin de departe, din trecutul pierdut, au fost consemnate, de-a lungul vremii, de sociologi şi istorici şi se păstrează încă neatinse prin sate.

Noaptea ce precede sărbătorirea religioasă a Sfântului Andrei rămâne de secole un moment al ritualurilor bizare, învăluite într-o aură de mister, de magie, de teamă şi de speranţă. Unele dintre aceste credinţe şi ritualuri, dintre care o parte au rămas doar în poveştile bătrânilor, dar altele încă dăinuie pe la sate, par neverosimile acum, în lumea internetului, a tehnicii evoluate şi a civilizaţiei urbane aglomerate.

Se practică încă descântece şi “Vrăji albe” de dragoste, pentru protecţie, pentru aflarea viitorului personal sau chiar pentru…prognoza meteo. Dacă vreţi să ştiţi cum procedează cei care vor să arunce o privire asupra celor nevăzute, am postat un articol complet pe această temă aici.

Traian Popovici, un erou care nu are loc în manuale de istorie…

Vă mărturisesc că, spre ruşinea bagajului meu cultural, habar nu am avut cine a fost Traian Popovici, până azi dimineaţă. Am văzut un afiş pe geamul Bibliotecii din Câmpulung Moldovenesc, referitor la un simpozion dedicat personalităţii ce a purtat acest nume. Am fost curioasă să aflu cine a fost şi de ce i se dedică o astfel de manifestare. Şi am constatat că în locul unor coconele de la tv, cărţile de istorie ar trebui să scrie despre adevăraţii eroi, despre oamenii cu suflet de aur despre care s-a uitat…

Traian Popovici a fost un primar al municipiului Cernăuţi, un avocat de mare talent, un patriot şi un mare OM, care a reuşit, cu riscul propriei vieţi, să salveze mai mult de 16 mii de evrei din Cernăuţi de la moarte sigură. Trebuiau să fie deportaţi în Transnistria, în 1941. Prin curajul lui şi prin excelenta sa diplomaţie, aceşti oameni au fost salvaţi. Şi credeţi că asta l-a făcut cumva demn să fie trecut în cartea de istorie? Nu. Nici în cea “comunistă”, după care am învăţat eu, nici în cele de azi. Dar dacă vreţi să aflaţi povestea acestui personaj sau să vedeţi cum arăta pe vremuri un avocat de mare succes, găsiţi istoria aici. Vă îndemn să citiţi şi să meditaţi…

Sofia Bucovineanca…primul bebe botezat in costum popular!

Nu, nu am de gând să scriu despre celebra Sofia Vicoveanca, o distinsă doamnă a cântului popular bucovinean. De data asta, titlul, aproape un grad de nobleţe pentru cei ce preţuiesc tradiţia autentică, se referă la o foarte tânără domnişoară…din Canada. Aşa de tânără, încât abia a fost botezată. Şi aşa de celebră acum pentru că a fost, de fapt, primul copilaş din lume care a fost creştinat nu în scutece banale, ca orice prunc, ci direct în costum popular bucovinean, aranjat pe măsura ei după toate regulile tradiţiei şi adus de peste un ocean special pentru ea. Imaginile cu mica bucovinenancă fac înconjurul lumii pe internet şi arată tuturor că imaginea României poate fi dată cu succes de cineva aşa de inocent… Fotografiile micuţei la ceremonie, cine este ea, cine a avut ideea şi alte amănunte despre această poveste le puteţi găsi aici.

Târgul Lăptarilor, ediţia a XI-a

Branzeturi la Targul laptarilor

Azi a avut loc a unsprezecea ediţie a Târgului lăptarilor la Câmpulung Moldovenesc. E o întreagă istorie despre cum era cât pe ce să nu mai aibă loc, despre cum s-a organizat cu bani puţini, dar acest blog nu e dedicat micilor mizerii, ci lucrurilor frumoase. Cine vrea să afle detalii de acest gen, le gaseste aici. Eu vreau să subliniez doar faptul că am văzut pentru prima oară o distracţie populară sinceră. Lumea chiar se simţea bine. Nu era coloană de politicieni si de “limbi de catifea”, vorba unui ilustru personaj. Erau acolo nişte animale cum rar vezi, delicii cum greu îţi imaginezi şi costume populare superbe. Nu mai comentez, puteţi vedea imagini aici…

Daca vrea cineva sa afle mai multe despre istoria adevărată a festivalului, există referinţe din presa vremii aici.

Festival folcloric la Sadova

În comuna suceveană Sadova s-a derulat în perioada 19-20 septembrie o nouă ediţie a Festivalului concurs interjudeţean de interpretare a cîntecului popular “Maria Surpat-Mina Pîslaru”. Festivalul este una dintre cele mai importante manifestări dedicate foclorului în această localitate. Numele său vine de la două fiice ale satului care au ajuns veritabile simboluri ale cîntecului popular bucovinean şi al căror exemplu este considerat de edilii sadoveni perfect pentru tînăra generaţie. Interpreta Mina Pîslaru a fost o celebritate în lumea contemporană a cîntecului popular şi o mîndrie a Sadovei. Poate mai puţin cunoscută în afara Bucovinei, Maria Surpat a reprezentat vechea generaţie de rapsozi autentici. Am avut ocazia să o cunosc pe bătrîna gospodină pe vremea cînd eram doar un reporter începător şi priveam cu gura căscată şi ochi mari şi neîncrezători tumultul lumii. Bătrînica era pentru mine doar subiectul unui reportaj, pentru că la 90 de ani încă doinea fără greşeală pe prispa casei sale. Mi-a cîntat şi mie, atunci, cu glas de dincolo de vremuri, pe care nu îl pot uita…

Maria Surpat a fost şi sursă de inspiraţie pentru Mina Pîslaru , care a iubit-o şi a preţuit-o mult. Sadovenii spun că numele celor două nu pot fi despărţite iar acesta este şi motivul pentru care festivalul a fost dedicat ambelor interprete. Organizatorii şi-au propus la fiecare ediţie descoperirea de noi talente, încurajarea cunoaşterii portului, datinilor şi obiceiurilor din diferite zone folclorice, implicarea concurenţilor, asemeni rapsozilor adevăraţi de odinioară, în culegerea şi prelucrarea foclorului veritabil din satele din ţară.

A doua zi după răscol…

 Baciul s-a trezit cam tîrziu azi şi îl dor coastele, că a dormit la stînă şi a uitat cum e, de cînd a devenit stăpîn de munte. Face naveta cu maşina de acasă şi de cînd i-a crescut burdihanul şi şi-a luat nevastă nu mai ştie de dormit pe pledul de pe laiţă, nu în plapuma din pat. Îl cam doare şi capul şi are mare noroc că moş Vasile, cel mai bătrîn cioban, a lăsat de ieri o rezervă de zer acru în putinica mică din colţ. Se uită în jur cu ochi ceţoşi şi vede că mai zac pe lîngă el vreo patru gospodari, încă mormăind în somn, deşi e vremea spre amiază. Ar trebui să se grăbească şi să se ridice binişor, că altfel mare concurenţă va fi acuşi la putinica aia cu zer. Deh, a fost sărbătoare pentru ei ieri, la răscol, stropită cu rachiu de toate felurile, după cum a adus fiecare. Şi nu s-a putut să nu se guste din toate şipurile, că ar fi ieşit cu ofensă şi supărare. Aşa că s-au matolit groaznic în final, de aia dorm prin stînă pe pleduri, ca haiducii, că aşa i-a prins vremea cînd i-a dat tăria pe spate…

      Iaca şi Gheorghe. A sughiţat şi a făcut ochi ca puii de mîţă.  Întîi unul, apoi celălalt. Şi mai e şi şmecher, Ghiţă. Nici n-a căscat încă, dar s-a uitat după putinică… Numai că dumnealui, baciul, a şi dat pe gît binişor aproape tot zerul. Gheorghe se uită disperat şi sare de pe pled repejor, ca la armată. Rezerva de zer gîlgîie răcoritor pe gîtlej iar baciul şi Ghiţă aruncă putinica goală în căruţă. Şi ceilaţi, care încă dorm? Să le astîmpere dracul arşiţa, că tot el i-a îmbătat! Să-şi sune nevestele pe mobil, să le aducă moare de curechi de pe-acasă, că de aia s-au măritat. Cei doi rînjesc apoi complice…

      Gospodarii mahmuri se ridică pe rînd, îşi adună buclucurile şi se urnesc spre casă. Gheorghe a rămas mai la urmă, că încă  mai are de comentat. Baciul îşi aduce aminte ca prin fum că şi aseară se umflase ovăzu-n Ghiţă şi vorbea în dodii, că l-ar fi furat la brînză toată vara, de era să-l pocnească. Noroc cu femeile, că ştiu cum să se poarte frumuşel cu omul beat şi i-au separat. Dar chiar, alea cum şi cînd or fi plecat de capul lor prin pădure, că el nu-şi aduce aminte? Ia te uită, au luat şi blidele din stînă şi de i-au lăsat ca pe holtei, cu pledurile de pe ei. Înseamnă că s-or fi dus cu maşina, cu ciobănaşul cel pocăit, numai flăcăul ăla mai putea conduce, că şi muierile au gustat la tărie, dar el a băut numai apă pînă s-au îmbătat ei. A plecat şi Ghiţă, cam uricios, cu promisiunea că mai vorbesc ei afaceri la cîrciumă. Îl cam scoate pe baci din sărite, dar în toţi anii ăştia deja s-a învăţat. Se zice că la răscol se încheie toate socotelile şi nu-i a bună să rămînă ciobanul şi clientul supăraţi, că aduce ghinion pe tot anul. Dar ca un făcut, de vreo zece ani tot aşa s-a întîmplat. Ba se trezeşte vreo babă că i-a cerut prea mulţi bani pe fiecare oaie, ba vor să ducă la stînă şi caii fără plată, ba nu le ajunge brînza, ba nu pricep de ce a dat lupul în oaia lor şi nu a altuia. S-a cam porcit lumea, îşi spune bărbatul.

      Aprinde ţigara şi se aşează pe prag, pe gînduri. Şi dacă cearta îi aduce cumva ghinion, cum spun bătrînii? Dar nu, nimic nu mai e ca pe vremea bătrînilor, deci nu se poate întîmpla. Se uită baciul în jur şi vede că toamna-i încă verde şi blîndă şi iarba rîde pe deal. Uite dovada că nu-i ca pe vremea bătrînilor. Atunci, la vremea asta bună, oile păşteau pe deal şi stîna se spărgea hăt încolo, spre Sf. Dumitru, dacă vremea îi lăsa. Şi răscolul tot atuncea se făcea. Ştia omul rînduiala: de Sîngheorghe se tocmea, la măsura oilor se socotea iar la răscol, care musai trebuia să fie înainte de Sîndumitru, treaba era clară şi lumea mulţumită. Acu, de cînd regula şi la oi o face politica şi primăria, de cînd planifică sezonul de păşunat nişte consilieri locali care nu deosebesc oaia de berbec la o adică, nimeni nu mai respectă înţelegerea gospodăreşte, dacă n-ai scris cu el contract. Şi chiar şi atunci se mai burică brusc cîte unul, că e om înstărit şi te ia cu avocat. Ptiu, ce vremuri! Pînă şi rachiul e prost, că oricît de meşteră ar fi gospodina să-l prefacă, tot îţi dă durere de cap. Odinioară se bea la răscol şi tulburel. Acu de unde să-l scoţi, că nici n-a dat bruma în vie, la vale. Mare nebunie, toate s-au schimbat.

      Dar baciului nu i-a mers chiar prost sezonul. N-au fost multe oi, că  lumea s-a speriat că n-are cu ce le ţine pe criza asta şi s-a descotorosit de ele. Dar şi asta a fost bine pentru el, că a cumpărat o turmă întreagă la preţ mic. A dat şi mai puţin de o sută de lei pe oaie. Le duce în vale, unde are pămînt şi grăjdar angajat. Fîn are berechet, că bietele babe singure s-au bucurat să-i dea iarba pe mai nimic de pe munţi, numai să o cosească el, că ele n-au bani de plătit cosaşi şi e păcat. A găsit şi cosaşi pe bani puţini, că lumea a rămas fără serviciu şi bărbaţii s-au bucrat să mai facă un ban. Şi pe brînză au lucrat, şi pe cartofi, deci iarăşi a ieşit în avataj el. Şi ciobani a găsit uşor şi buni. Feciori de oameni gospodari, crescuţi creştineşte, nu buruieni şi lepre pe care nu le primeşte nimeni. N-au mai putut merge la şcoală, n-au găsit slujbe şi au venit la el să muncească, doar omul gospodar nu poate sta acasă pe cuptor, trebuie să facă un leu, poate vrea să îşi ţină casă şi nevastă. Nu le-a dat băieţilor bani mulţi şi l-au mai ajutat şi la pădure. Aşa da!

      Nici cu ăştia mai certăreţi dintre clienţi nu prea poate zice că  n-a făcut afacere. Oamenii au dat banii deja, el plăteşte puţin la primărie pentru păşune, ba poate mai duce nişte caş şi un viţel la consilierii lui cunoscuţi, să obţină şi o reducere pentru că au dat o raită porcii mistreţi şi au stricat din păşune. Una peste alta, femeia lui zîmbeşte cînd vine vorba de bani, aşa că a ieşit bine la calcul. Şi ea nu ştie că dumnealui are şi rezerve în bancă, pentru vremuri tulburi. Da, o să-şi ia alt lanţ la gît, cum a văzut la un alt baci mai înstărit, de pe alt munte. Îşi aduce aminte că nevasta i-a spus să lase acasă lanţul lui cel gros de aur cînd merge la răscol, ca să nu-l blesteme babele că le jupoaie de parale, cînd l-or vedea. Nu-i proastă, zău. Oare ce să-i cumpere şi ei? Că dacă o întreabă întîi, nu s-au făcut în lume banii ca să-i ajungă.Vor vedea, iarna e lungă…

      Ciobanul cel bătrîn şi mustăcios ca un tătar din vechime a terminat de încărcat ultimele hangarale în căruţă şi e vremea să  plece şi ei la vale. Baciul se uită în vatră, să vadă  de-i stins focul ce-a ars ca viu întreaga vară. Se vede treaba că s-o fi stins singur, încă de aseară. Stîna-i ciudată asa, pustie. Parcă şi vorbele se aud altfel, sună pereţii a jale. Nu-i un sentimental baciul, dar întotdeauna are starea asta ciudată de pustiire cînd iese toamna din stînă.

      Amiaza e caldă şi pădurea prin care trec risipeşte încă miresme de vară. Baciul e convins că a fost prea devreme pentru răscol. Dar astea-s vremurile, n-are ce face, stîna e acum departe şi căruţa  îi duce spre o nouă iarnă, scîrţiind domol…

Generalul de diamant

 Işi imaginează cineva un om revenind după 70 de ani undeva, pentru a face prin simpla lui prezenţă o cutremurătoare declaraţie de dragoste şi fidelitate? Eu am văzut astăzi un asemenea personaj. Un bătrîn general, la o ceremonie solemnă, la deschiderea anului şcolar în Colegiul Militar Liceal “Ştefan cel Mare” din Cîmpulung Moldovenesc. Se numeşte Neculai Bancea şi a absolvit acelaşi liceu, în 1938. Pe vremea aceea instituţia de învăţămînt era la Cernăuţi. Tot în Bucovina… Bătrînul ostaş a cerut el însuşi să fie prezent la ceremonie şi a bătut sute de kilometri, din Bucureşti pînă în nordul ţării, special pentru asta. Copilandrii care aspiră astăzi la o carieră militară l-au privit cu uimire şi un fel de curiozitate pe neobişnuitul oaspete. Anii cei mulţi nu se trădau nici în privire, nici în glas. Le-a vorbit puţin, părinteşte şi ferm totodată. Le-a vorbit despre rigoare şi muncă şi despre cum l-a format pe el cîndva şcoala militară, ca om şi ca bărbat. Nu ştiu cum or fi trecut vorbele lui prin sufletele celorlalţi. Pentru mine au fost o lecţie de patriotism şi demnitate. O incredibilă dovadă de dragoste şi respect pentru haina militară, dar şi pentru locurile din care a pornit în viaţă şi unde s-au pus temeliile realizărilor personale ce au urmat. Şi mă bucur că mi-a fost dat să trăiesc o clipă în care Bucovinei I s-a întors acasă încă un prieten de calitate. Un general de diamant.

Vama-600 de ani de atestare

Stefan cel Mare

Comuna Vama a sărbătorit la sfîrşitul săptămînii trecute 600 de ani de la prima menţionare a localităţii într-un înscris oficial. Documentul în cauză, un act de danie al domnitorului Alexandru cel Bun, este considerat un fel de certificat de naştere al comunei, deşi aceasta este cu siguranţă o aşezare mult mai veche.

Autorităţile locale nu au putut lăsa o astfel de aniversare specială să treacă fără a fi marcată cum se cuvine. Deşi resursele băneşti ale comunei nu prea permit desfăşurări de asemenea amploare, primarul Nicolae Baltag şi consilierii locali au reuşit, cu ajutorul agenţilor economici, să organizeze două zile de manifestări bogate dedicate sărbătorii, fără a afecta bugetul local.

Programul evenimentului a inclus o şedinţă festivă a Consiliului Local, un fragment de teatru în aer liber, parada portului popular, cîntece şi dansuri cu vedete iubite de public şi artişti locali, dar şi o ceremonie religioasă susţinută de 7 preoţi, în care au fost pomeniţi domnitorii şi eroii neamului.

Alături de vămeni la această aniversare s-au aflat cîţiva oaspeţi speciali – o delegaţie de 21 de francezi, în frunte cu primarul localităţii Louveciennes, dl. André Vanholleberke. Localitatea franceză este înfrăţită oficial cu Vama din anul 2000, dar relaţiile reciproce de colaborare şi sprijin datează încă din 1990. Periodic, cele două localităţi surori derulează schimburi turistice şi culturale sau schimburi de experienţă în administraţie prin astfel de vizite reciproce. Francezii au fost primiţi cu multă căldură la Vama şi de această dată iar la finalul ceremoniei religioase consacrate aniversării preotul paroh Nicolae Moroşan s-a adresat special grupului de oaspeţi în limba lor, în semn de apreciere. Au mai participat la festivităţi şi invitaţi oficiali din România, între care deputatul Dan Gospodaru şi primari din localităţi învecinate.

Între numeroasele manifestări derulate în aer liber cu acest prilej s-a înscris şi un moment artistic aparte, desfăşurat sub genericul “File de istorie”. A fost vorba despre un autentic moment de teatru popular, susţinut de cîntăreţul şi recitatorul vămean Cornel Simionescu şi dedicat domnitorului Ştefan cel Mare. Fascinat de personajul istoric, Cornel Simionescu I-a dedicat pînă în prezent memoriei eroului moldovean o odă şi un film artistic, care sînt creaţia sa în totalitate. În plus, vămeanul tocmai a amenajat recent, în propria sa casă, o cameră-cetate dedicată domnitorului, unde păstrează inclusiv recuzita specială. Îmbrăcămintea medievală, folosită şi la defilarea călare ce a precedat momentul poetic susţinut la sărbătoarea de la sfîrşitul săptămînii trecute, comandată sau realizată personal de Simionescu pentru el şi “oşteni”, include scuturi, arcuri, armuri şi zale demne de un veritabil studio de film.

Manifestările de la Vama nu au fost apreciate doar de invitaţi şi de spectatorii localnici, ci chiar şi de şoferii aflaţi în trafic. Unii, turişti în tranzit prin zonă, s-au oprit la cîţiva metri de centrul comunei pentru a cere lămuriri despre desfăşurarea de forţe artistice pe lîngă care au trecut. “Pentru mine a fost neaşteptat şi superb să văd aşa ceva. Costume populare extraordinare şi oameni care ştiu să zîmbească atît de cald şi de sincer nu prea poţi vedea des. Felicitări celor care au organizat şi celor care se vedea clar că participă cu plăcere, nu din obligaţie la o sărbătoare adevărată”, ne-a spus Elena Pelin, una dintre participantele la trafic.

Cum să faci grătar beţiv…

Cînd i l-a adus fiică-sa acasă de ginere, acum vreo 20 de ani, nenea Ghiţă n-a fost deloc încîntat. În primul rînd nu-şi putea imagina că pe ginerele unui gospodar bucovinean îl poate chema Aristide, cînd e plină lumea de Grigore şi Ion. Apoi, ploieşteanul grăia cu „pă” şi „dă”, de parcă se dădea mare domn inginer între oamenii cumsecade de pe uliţă. Şi mai făcea şi pe sclifositul, că el nu mănîncă mămăligă de barabule, pînă şi-au dat seama că habar nu avea că barabulele-s tot cartofi ca ăia de la Ploieşti, dar că îi era ruşine să spună. Şi toate ca toate, dar cînd ginerică a decretat că tochitura, făcută de soacră-sa chiar din godacul crescut anume pentru vizita lor de Crăciun, e otravă pentru stomac erau să îl scoată afară din casă pe fanfaron cu măturoiul cel mare cu care vîntură frunzarul toamna.

Dar acum Ghiţă stă frumuşel cu ginerele Aristide Popescu pe trunchiul cel mare din grădină şi zîmbesc galeş unul la altul cu păhăruţele de ţuică în mîini. Ba după vreo cinci rînduri, se pupă cu „ţoc” pe obraji, ca oamenii care nu s-au văzut de mult. Au trecut anii şi Aristide e Adi cînd vine în vizită la socri. Cu aceeaşi ocazie specială îi înghite cu grijă pe „pă” şi „dă” şi, chiar de nu îi iese graiul bucovinean, măcar încearcă să vorbeacă literar, ca ăia de la televizor. Ciocneşte cu spor păhăruţul cu „doctorie de prună” cu nea Ghiţă şi se jură că n-a mai băut decît la Cîmpulung aşa ceva de bun. În schimb, soacră-sa vorbeşte de el la vecine ca despre boţul de aur al familiei şi se laudă că e băiat bun şi o răsfaţă pe fiică-sa cu plimbări prin alte ţări.  A renunţat să-i vîre ginerelui pe gît tochitură, dar asta după ce bietul s-a lăsat doftoricit de indigestie cu ceai şi prişniţe făcute de o babă şi după ce au descoperit că sclifositul de flăcău avea şi el un talent nebănuit şi greu de egalat – era mare meşter la fript carnea pe grătar într-un anume fel.

Domnul Adi, abia venit într-o scurtă vizită în Bucovina, tocmai moşmondea o fripturică atunci cînd l-am zărit, aplecat pe grătarul pe care i l-a făcut socru-său în curte special. Bătrînul îl seconda de pe trunchi şi îi ţinea cu grijă licoarea pentru „botezat”. Pentru că nu era un grătar banal, cum face tot românul şi în balcon dacă vrea, ci o friptură a bucătarului inventiv – grătarul beţiv.

„Auzi, doamnă, ce face băiatul ăsta e ştiinţă curată. Se vede că a citit la chimie în facultate. Uite cum le amestecă pe toate, de îi iese carnea de bou bătrîn fragedă şi dulce ca puiul de căprioară”, ne spune foarte mîndru bătrînelul cel vesel şi un pic afumat. Bucătarul de vacanţă surîde un pic stînjenit, pentru că nu e obişnuit să-şi bage străinii nasul la el pe grătar. Dar, contrar vechii convingeri a moşului cum că ar fi un încrezut şi un sclifosit, inginerul ne povesteşte fără fasoane secretul care i-a adus pacea cu socrii şi recunoaşterea între neamuri ca expert…culinar. „Păi nu e nici o magie iar cînd am văzut asta prima oară habar nu aveam de chimie. E vorba de faptul că alcoolul frăgezeşte carnea. Foloseşte toată lumea vin la friptură, şi nu numai pentru gust. Eu folosesc vinul cînd fac la grătar pasăre ori purcel, dar dacă frigem la rotisor viţel sau berbecuţ ori dacă prăjim pe grătar bou bătrîn, cum zice tataie, păi punem ceva mai tare. Ar fi două moduri în care eu pregătesc mîncarea asta de le place lor atît de mult. Să zicem că frigem la proţap un viţel. Păi trebuie crestat bine, frecat cu ierburi şi sarea o dăm mai la urmă, ca să nu se spele cu sosul cu care îl ungem. Trebuie jar adevărat, dar nu flacără. Aici e chestie de antrenament…Pe urmă trebuie să băgăm nişte ţepuşe de fier în el, că alea se încing şi îl coc şi din interior. Dacă nu e prea tinerel, îl ţin o zi în baiţ de vin sau în apă fiartă cu nişte vodcă, mirodenii, puţin zahăr şi oţet. Dacă e cruduţ, doar îl ungem în timp ce se prăjeşte cu vodcă tare ori coniac, amestecat cu ulei, aşa cum facem noi acum cu fleicile astea puse la prăjit obişnuit. Apoi întoarcem şi tot ungem, de multe ori. Se face carnea mai repede şi are un gust bun. Asta e aşa, pentru cînd ai timp. Dar ceea ce lor le-a plăcut prima oară a fost o reţetă pe care o ştiu din armată, că ne puneau să facem la popotă pentru cînd le veneau oaspeţi de sus. Luam carne de porc, mai ales ceafă ori ceva cu un pic de grăsime, o tăiam cam cît două degete şi o băteam cu forţă, dar cu grijă să nu o rupem. Mă rog, cam cum fac doamnele cu şniţelul, dar ieşea o fleică groasă şi mare cît farfuria. Luam fiecare fleică şi dădeam pe ea un pic de sare, dar nu multă, nişte piper şi nucşoară şi cimbru uscat. Cînd nu aveam astea, dădeam muştar pe o parte a fleicii. Apoi ungeam bine cu ulei pe ambele feţe şi le clădeam într-un vas mare, una peste alta. Între ele puneam bucăţi de ceapă şi căţei de usturoi zdrobiţi din gros, băteam bine la urmă, puneam teascuri şi o greutate, să nu se ridice. Abia în final se pune minunea. În armată făceam un mare carcalete din ce aveau ăia în depozit ori prin birouri. Amestecam bere cu vin şi cu coniace ori vodcă…Am pus şi lichior odată, de chimen…Era ucigător coctail-ul, dacă e să o luăm aşa, dar îl turnam căldicel peste carnea aia bătută şi lăsam să stea pînă a doua zi la umbră, la rece. Cînd îi venea rîndul, cel ce era de serviciu scotea fleicile, le scurgea un pic, le ungea cu ulei ori untură topită, le săra şi le prăjea pe grătar. Nu vă pot spune ce gust bun pot avea. Ei bine, asta am făcut şi eu de mi-am cucerit socrul, numai că am pus doar bere, ca să nu creadă oamenii că îmi bat joc de ei ca un răcan revoltat. Acum însă, uitaţi aici ce bombă cu alcool ţine tataie. De ce credeţi că rezistă şi nu gustă din ea? Pentru că am amestecat ţuiculiţă cu coniac, ulei de măsline şi vin frăguţă, anume pentru grătar. Poftiţi să vedeţi dacă am avut dreptate, e gata imediat”, spune ginerică înveselit brusc după ce l-am ascultat cu gura căscată, ca soacră-sa odinioară.

Nu e doar laudă ce spune omul…Carnea „îmbătată” şi rumenită miroase acum ca o regină din imperiul fripturilor speciale şi nu prea poţi, de poftă, să aştepţi să se răcorească măcar. Cu o felie generoasă de pîine proaspătă intermediară se potriveşte perfect şi alunecă pe gît fără stavilă. Să nu bei apă rece, îţi spun aproape în cor autorii capodoperei de pe grătar. Mai bine un strop de vinişor din ăsta frăguţă, că tot a mai rămas în sticlă…Sau poate o duşcă de ţuiculiţă. Fără egal la gust, adusă din beci special pentru cine poate ţine isonul celor doi gospodari antrenaţi de dimineaţă la respectiva degustare de vacanţă…(publicat pe www.evenimentul.ro)